În condițiile evoluției tehnologice și a alinierii la politicile Uniunii Europene, impactul asupra serviciilor medicale implică atât creșterea nivelului calitativ al acestora, cât și respectarea drepturilor pacienților.

Unul dintre principalele drepturi stipulate și în Legea 46/21 ianuarie 2003 cu privire la drepturile pacientului este dreptul acestuia la informația medicală (Cap. II – Dreptul pacientului la informația medicală), iar în cadrul acestuia, conform art. 11 stipulează faptul că „Pacientul are dreptul de a cere și a obține o altă opinie medicală”, adoptată pe larg, ca neologism – second opinion.

În contextul în care dreptul pacientului la a doua opinie este interdependent cu alt drept, la autonomie, al acestuia în a consimți sau nu la intervenția medicală, constatăm în Romania o rămânere în urmă cu privire la aplicarea unitară a acestor principii în practica medicală. Din acest punct de vedere, există o diferență de abordare între mediul unităților sanitare de stat și cele private. Medicul curant care este răspunzător pentru implicațiile actului medical asupra stării de sănătate a pacientului tinde să aibă o atitudine mai deschisă, permisivă sau neutră în mediul privat față de dorința pacientului de a beneficia de o a doua opinie, pe când în unitățile sanitare de stat, atitudinea medicului este mai autoritară, având tendința de a impune subtil pacientului să consimtă la recomandarea de intervenție medicală făcută de el. În această situație, chiar dacă nu în mod explicit, medicul curant se simte adesea deranjat de lipsa de încredere a pacientului sau există chiar cazuri în care încearcă să îi inducă pacientului ideea unei urgentări a consimțământului, fără ca aceasta să fie necesară, doar pentru a obstrucționa exercitarea dreptului la a doua opinie din lipsă de timp. 

Pe de altă parte, în cazul în care pacientul nu se află internat, dar a fost consultat de către un medic, iar prima opinie îl influențează negativ la nivel emoțional, și apelează la un alt medic pentru a doua opinie, există situații în care exprimarea celui de-al doilea să fie denigratoare la adresa primului medic, pentru a-și impune punctul său de vedere, deși cel mai adesea este vorba de același diagnostic, însă prezentat sub altă formă și cu un alt impact psihologic la pacient.

În afara acestor situații, există contexte mai dificile atunci când se pune problema acordării asistenței medicale transfrontaliere, iar accesul la second opinion devine subiect al multor detalii de informare, aceasta trebuind să fie făcută în concordanță cu normele etice în vigoare, dar și cu respectarea diferențelor culturale dintre pacient și medic. Consultarea la distanță, prin telemedicină, privează pacientul de contactul față în față cu medicul, acest lucru impactând negativ pacientul sub aspectul încrederii în autorizarea medicului, a înțelegerii acestuia a mediului pacientului pentru a-i putea oferi cea mai bună soluție, etc. În plus, față de aplicarea Directivei 2011/24/UE, un raport al Comisiei Europene către Parlamentul European și către Consiliu relevă faptul că deși este dezirabilă alinierea la aceleași norme europene în sistemul îngrijirilor medicale, față de aceste norme prevalează cel mai adesea normele specifice fiecărei țări membre a UE, apărând diferențe în modul în care fiecare țară are un set de drepturi ale pacienților și un set de norme de aplicare.

Etica medicală presupune ca toate măsurile ce se întreprind în legătură cu acordarea asistenței medicale să fie făcute de către prestator cu sinceritate, într-o manieră corectă și completă, fără nicio restricție de tip psihologic, în scopul binelui – pe de o parte pentru pacient, pe de altă parte pentru societate. Mai mult, furnizorul de servicii medicale, trebuie să acorde cadrul propice pentru ca pacientul să își poată exercita dreptul de a obține a doua opinie. Acest lucru devine cu atât mai important, cu cât afecțiunea care trebuie tratată este mai severă, iar pacientul nu își poate exprima consimțământul de unul singur, fiind minor, lipsit de discernământ sau în urgență.

Însă până la momentul obținerii celei de-a doua opinii, prima problemă cu care se confruntă sistemul de servicii medicale din România este lipsa de informare corespunzătoare a pacienților asupra drepturilor pe care le au, atât în țară, cât și în afara ei, dar mai ales asupra acestui drept la a doua opinie care este atât de puțin cunoscut. Pentru a rezolva acest neajuns ar trebui să existe informări într-un cadru organizat, cel mai probabil la nivel instituțional, cu largă accesibilitate, care să conțină convențiile și deciziile la care România este parte, precum și un ghid de informații, planuri și îndrumări pentru practica profesională.

Față de această necesitate, COLEGIUL PACIENȚILOR își propune o serie de informări care să ofere atât pacienților, cât și medicilor, premizele creării unei relații etice cu scop final în oferirea serviciilor medicale de cea mai înaltă calitate, în vederea tratării problemelor de sănătate.