Boala nu te intreaba cand vrei sa vina. Boala nu discrimineaza, nu alege dupa varsta, nu cauta sa faca dreptate intre buni si rai. Boala vine pe nepusa masa si acel „nu o sa mi se intample mie” se dovedeste a fi un scut inexistent in fata momentului in care sanatatea decide sa te saboteze. Si eu stiu, pentru ca am fost si eu acel om caruia nu i se intampla niciodata nimic.

Sa va povestesc asadar despre mine. Anul trecut, pe cand aveam 29 de ani, eram o tanara care se mandrea cu o sanatate aproape de fier: o raceala ocazionala la schimbarea de sezon sau o forma usoara de varicela in liceu. Sport, inot, alergat, ridicat greutati, ma simteam wonderwoman cand terminam un antrenament si ma apucam imediat de urmatorul. Am crescut la bunici la tara, asa ca am mancat dintotdeauna constant si cu mare pofta patrunjel, pastarnac, urzici, leurda si alte verdeturi cu nume dubioase culese de pe camp. Eram eu si corpul meu care nu ma lasase niciodata, la bine si la greu.

Pasul 1. Toate bune si frumoase si sanatoase pana in septembrie 2017, anul trecut dupa cum spuneam, cand intr-o zi de joi, asteptand o prietena medic endocrinolog pe patul din cabinetul ei, dintr-o pura intamplare si mai mult o joaca, m-am trezit pac, cu un aparat ecograf pe gatul meu – „Hai sa-ti fac o ecografie daca tot esti aici si m-ai asteptat atata”. Imi amintesc si acum ca am intrebat-o – spre rusinea mea- daca si barbatii si femeile au tiroida, atat de putine stiam despre acest subiect. Am vazut-o ca se schimba la fata, mi-a zis ca am un nodul care arata ciudat si ca trebuie sa ii facem o punctie. „Punctie? Cum adica? Sa imi bage un ac in gat? Ca sa vada ce? Nu o sa mi se intample mie”.

Pasul 2. Intrebi in stanga si in dreapta unde sa faci punctia. „La Parhon. Anatomul patalog de acolo este cel mai bun din Romania, cel mai precis, dar vezi ca ia spaga, dar na, ce zice el, e lege. Ah, si vezi ca e greu sa intri la el”. Asa ca ce sa faci? Te duci la Parhon in Bucuresti si te asezi la coada. La coada e impropriu spus, pentru ca in holul rotund din fata cabinetului anatomo-patologului era o mare de oameni, de exemplu, miercuri la 8.30 dimineata cand am ajuns eu. Liste nescrise, cu o ordine mai mult bazata pe memoria vizuala a celor care tineau cu dintii de locul lor, dictau ordinea. Era oameni veniti din toata tara. Mai bogati, mai saraci, cei mai multi mai saraci, in fata noastra intrau urgentele din spital si oameni imbracati mai bine care intrau cu cineva de mana. Degeaba vociferam noi, plebea. „Ne asteapta” – ni se raspundea taios. Si da-i si stai. Toata smecheria era sa nu te misti de acolo, sa nu te duci la toaleta ca fraierul, cum li s-a intamplat unora fix cand a iesit doctorul pe sala si a strigat poruncitor: „Doar pe voi astia de aici va mai primesc. Care nu e aici sa fie sanatos”. Femeia aia care se dusese la toaleta cu copilul ei degeaba l-a implorat plangand. Nu a mai primit-o. Venise de la Galati cu microbuzul de 6 dimineata. Bine, adevarul e ca nici nu parea ca are multi bani. Cred ca doar isi platea contributiile la stat si venise numai pe cardul de sanatate.

Intru si eu la 4 jum (16:30) in cele din urma – ce bine! ca stateam in holul purgatoriului de 8 ore si renuntasem deja sa beau apa de vreo 3. „Da, domnisoara,, intindeti-va acolo”. „Stiti, eu am si o ecogra..” „Nu ma intereseaza. Am zis sa va dezbracati de bluza si sa va intindeti”. Asa ca ce sa faci? Te dezbraci de bluza si te intinzi. Se uita cu ecograful, se stramba, ia o foaie cu un orar, noteaza scurt si apasat si imi zice „te duci si iti faci calcitonina, daca iti iese mare, vii aici si te bag urgent pe masa sa te taiem. Daca nu, vineri pe 15 septembrie la 10 dimineata vii sa iti fac punctia.” Ce? Calcitonina? Operatie? Despre ce vorbeste? Pana sa il intreb, deschide usa  si il striga pe urmatorul. Asa ca ma apuc sa caut pe google si incep sa mai sun ce prieteni medici am. Te descurci cum poti. In fine, ma duc sa imi fac acest bau-bau de calcitonina, iese bineinteles mica, pentru ca eu sunt un om puternic si sanatos si vineri pe 15 septembrie la 10 dimineata am venit sa imi faca punctia. „Destul de repede ai fost programata de pe o saptamana pe alta” mi-au zis multi. Ce sa zic? Cred ca ma imbracasem cu hainele bune si parea ca am bani.

Am intrat la ora 1, dar ce mai contau 3 ore in plus de asteptat? Am repetat procedura cu intinsul si dezbracatul, mi-a facut faimoasa punctie, iar eu am rezistat fara sa scrasnesc, pentru ca asa cum v-am spus, eu sunt tare puternica si nu ma intimideaza ace bagate fara anestezie in gat sau cand mi se spune „sa nu  te misti, sa nu faci hemoragie interna”. Intra, iese, pune celulele pe o lamela, si eu, intrucat fusesem prevenita ca exista o cutuma pentru care ma pregatisem de dinainte, il intreb ceea ce nu stiam nici cum sa formulez: „si.. spuneti-mi, cum se procedeaza? Cat va datorez? Cand vin rezultatele?…”. Raspunsul lui? Scurt si taios: „Domnisoara, depinde cat de urgent e.”.[pauza de consternare] Cat de urgent e? Cat de urgent era? Cat de urgent era sa stiu daca e malign sau nu? In 5 secunde am strabatut mintal toate buzunarele portofelului meu, am inmultit cu ecuatia urgentei, am adaugat sporul de sanatate si pentru ca citisem ca pretul de la casierie pentru punctie este de 270 lei (bani pe care spitalul nu i-a incasat), mi-a reiesit urgent un rezultat de 100 euro. A fost intr-adevar un calcul matematic bun, pentru ca in 1h30 m-a rechemat la el in cabinet. Si aici incepe o sceneta extrasa din teatrul absurd.

In timp ce se uita spre ecranul calculatorului si tasteaza cu putere pe o tastatura ingalbenita de timp, cu butoane care scot un zgomot de masina de scris, incepe: „In Japonia.. In Japonia, da? In Japonia, medicii pot tine sub observatie acesti noduli”. Pauza. „Dar la noi nu. Doar in Japonia.” Pauza. „Intelegeti ce va zic?” Se intoarce spre mine si se uita pe sub ochelari. Eu zic nu. Intre timp da foaia la print si mi-o inmaneaza, in timp ce ii suna telefonul si raspunde. Eu nu inteleg ce citesc, sunt 5 randuri pe care scrie: nuclear nuclear nuclear inflamator nuclear cuvant neintelegibil si iar nuclear. „Da, draga da.. Aoleu! Ce e la noi in conducere acum, da, draga ca si-a pus-o pe aia de la minister, ce sa iti mai povestesc.. ca asa e la noi in tara. Da, draguta, da”. Eu in continuare citeam „nuclear nuclear nuclear”, si nu intelegeam nimic. Incheie convorbirea si revine: „da, deci, ati face bine sa va scoateti cat mai repede tiroida.” Eu: „Pai, nu inteleg.” „Domnisoara, daca vreti sa intelegeti, daca nu, va priveste”. Eu nu intelegeam de ce sa scot din mine un organ despre care, repet, abia aflasem ca exista, daramite sa mai cred ca e si defect. „Deci, va rog” – arata cu mana spre usa. Ok… „As vrea sa duc lamele si la un alt laborator pentru a 2 opinie, e totusi o…” – moment in care se dezlantuie: „ce? Credeti ca isi pune altcineva parafa pe alt rezultat? Dumneavoastra stiti cine sunt eu? Le luati, dar le luati cu semnatura! Sa va fie bine inteles”. Si asa am iesit plangand, semi-umilita din nou, complet confuza despre nuclearul ala, dar victorioasa ca nu mi-am parasit celulele in vortexul de la piata Aviatorilor in care realitatea are alte reguli.

Pasul 3 – Acceptarea ideii ca nodulul e malign si ca trebuie operat urgent. Sun in stanga si dreapta toti prietenii, care isi suna toti prietenii, care gasesc toti medicii, care sa imi spuna despre cei mai buni chirurgi care fac aceasta operatie la noi. Vorbesc cu 2 dintre ei. Ambii imi spun acelasi lucru: Romania este o tara cu risc crescut de afectiuni ale tiroidei, cel mai probabil din cauza accidentului din 1986 de la Cernobil. Toata fasia Bucuresti – Buzau – Moldova pare sa fie plina de tiroida autoimuna, Hashimoto, noduli maligni. Intrucat populatia merge arareori sa faca preventiv o ecografie, chirurgii ajung sa opereze nu numai 8-900 de pacienti pe an, dar cazurile in sine care ajung la spital sunt adesea in stadiu avansat, cand deja problema este grava, iar interventia presupune riscuri mai mari.

Apoi incep sa invat despre aceste riscuri asociate: aflu ca tiroida este situata foarte aproape de nervul laringeu recurent, iar rezectia ei trebuie sa nu lezeze sub nicio forma acest nerv intrucat este cel care controleaza vorbirea. In strainatate, acest nerv este evidentiat in timpul operatiei printr-un aparat care emite impulsuri electrice. La noi, deoarece acest aparat lipseste, chirurgii lucreaza „pe orb” si nu pot stii daca ating nervul decat dupa operatie, cand pacientul este rugat sa vorbeasca. Daca poate. „Draga mea, eu nu pot sa iti garantez vocea dupa interventie, suntem limitati de… imprejurari. Facem si noi ce putem” – mi-a spus oarecum cerandu-si scuze primul chirurg cu care am discutat.

Prin urmare, in cadrul procedurii efectuate la noi in tara, chirurgul obisnuieste sa lasa un strat mai gros de celule tiroidiene, ca sa nu se apropie prea mult de nerv. Dezavantajul este ca, cu cat raman mai multe celulele tiroidiene, cu atat vor trebui facute mai multe sedinte de iod radioactiv ulterioare, pentru a distruge chimic ceea ce bisturiul nu a taiat mecanic – asta in cazul in care se confirma diagnosticul.

Si ajungem astfel la o alta hiba procedurala despre care am aflat in decursul operatiei. Intrucat diagnosticul de malignitate trebuie confirmat, protocolul medical spune ca mai intai trebuie extrasa jumatatea bolnava din tiroida, suturata incizia, asteptat rezultatul anatomo-patolog timp de 3 sapt, si in cazul in care vine pozitiv, intervenit din nou pentru extragere si jumatatea ramasa. Deci, de parca riscurile impuse nu erau deja indeajuns de mari, statul te cam obliga sa faci interventia asta de 2 ori in decurs de 1 luna. In strainatate, protocolul permite un examen extemporaneu, adica pe masa de operatie anatomo-patologul examineaza jumatatea scoasa si decide pe loc daca nodulul e malign sau nu – daca pastram sau nu si cealalata jumatate. Astfel, se rezolva totul intr-o singura interventie.

Asa ca ma sperii si incep sa caut un chirurg in afara. „Nu se poate, vreau sa imi pastrez vocea”, „Nu se poate, trebuie sa ma misc repede, daca a inceput deja sa se raspandeasca?”, „Nu se poate, nu mi se intampla mie”. Ei bine, ghici ce? Mi se intampla mie… Ca sa ma intelegeti, balanta contului meu de lei era cam de 2000 lei, din care mai aveam de platit si rata la prima casa pana la urmatorul salariu de peste 2 saptamani; iar contul de euro avea -2 euro (da, da, minus – comisioane, dobanzi, sau cine stie ce fac ei acolo). Nu castig nici mult, nici putin; nu am copii, nu am persoane in intretinere, am doar o rata la apartament si imi duc salariul de la o luna la alta. Ideea e ca nu iti pui niciodata bani deoparte pentru cazuri din astea pentru ca: 1. Nu iti ajung sa pui deoparte si 2. Oricum, nu mi se intampla mie.

Deci, desi nu aveam bani, incep si caut. Nu te gandesti cum, te gandesti ca trebuie sa rezolvi. Imi sun iar colegi de liceu, de facultate, vecini, si ei suna mai departe, „hai ca am gasit un chirurg in Israel”, „si eu unu in Anglia”, „si eu unu in Viena”, „si eu tot pe ala din Viena”. Bingo. Am ales Viena pentru simplul motiv ca acel chirurg mi-a fost recomandat din doua surse diferite. I-am scris intr-o vineri, mi-a raspuns in cateva ore, mi-a explicat intr-un mail lung scris pe capitole si cu culori diferite ce problema am si cum se poate rezolva, care sunt optiunile, ce se intampla daca nu fac operatia, m-a intrebat daca pot sa vin in 5 zile si mi-a spus cat costa. Si acum imi amintesc, mi s-au taiat picioarele cand am vazut 15.000 euro. Plus ca mai aveam aia 2 euro datorie la banca.

Cumva, nu stiu cum, sau stiu, dar nu inteleg, de la toti oamenii minunati (a se citi care fac minuni) de la locul meu de munca, de la incredibilii mei prieteni, au pus toti mana de la mana de la mana de zeci de ori, si in 5 zile am avut banii, am virat avansul, am luat biletul de avion si m-am dus inainte increzatoare, fara sa ma indoiesc nicio secunda ca operatia nu va iesi perfect. Si am avut parte de oameni care nu m-au facut sa plang, care mi-au vorbit frumos, care m-au mangaiat cand plangeam de frica, si de o operatie fara nicio complicatie, cu o cicatrice mica si m-am si ales cu o excursie la Viena.

Acum – Pasul 4. Tiroida fusese extrasa complet, pentru diagnosticul se confirmase: nodul malign – carcinom papilar. Mi se intamplase mie. Ba mai mult, incepusera sa fie afectati si ganglionii din jur, boala incepuse sa treaca mai departe in statiile sistemului limfatic si era o problema de timp pana sa isi faca tabara in alta parte a corpului… poate nu mai eram eu sanatoasa, dar cu siguranta, eram extrem de norocoasa pentru ca am descoperit asta la timp. Acum trebuia ca restul celulelor ramase in corp sa dispara printr-un tratament de iod radioactiv. Celulele tiroidiene mananca iod, asa ca urma sa le dam iod otravit. Din acest motiv, cu o luna inainte de tratament, nu am avut voie sa mananc nici un aliment cu iod, cu scopul de o infometa cat mai mult celulele si de a face tratamentul cat mai eficient. In gandul meu, m-am bucurat pentru ca stiam ca tratamentul asta se face si la noi. In practica a fost mai complicat.

Protocolul medical spune ca perioada optima de initiere pentru a interveni cat de rapid posibil inainte de o eventuala raspandire ulterioara a celulelor bolnave este de 4-6 saptamani de la operatie. In Romania, existau anul trecut in total 11 paturi pentru toti pacientii din tara: cateva la Parhon, cateva la Fundeni si cateva la Chiricuta Cluj. Si 3 la prefectura si 2 la primarie.. Prin urmare, dupa interventii si telefoane si alte pile, mi s-a spus ca pot sa ma programeze undeva peste 4 luni. Sau si mai repede, depinde cati bani am. Adica depinde de cati bani dau ca sa ma bag in fata unuia care a dat bani mai putini, peste banii pe care oricum i-am dat amandoi pe fluturasul de salariu luna de luna – eu, timp de 8 ani.

Si ca mai mult… si acum vine una tare: pentru ca iodul asta e scump, poate pacientul nu primeste intotdeauna doza de care are nevoie. Si i se da o supa lunga si mai e rechemat si peste 1 an, si peste 2, si peste 5, asta daca boala nu se raspandeste intre timp si are statul noroc si mai scapa de cate unul dintre noi..

Asa ca iata-ma din nou la Viena peste 4 saptamani, targul de Craciun avea un om in plus care bea vin fiert, dar care se pregatea de internare. 5 zile am hibernat in subsolul spitalului AKH, pentru ca emiteam radiatii. 5 zile mi-au lasat mancarea la usa si imi strigau ceva deloc romantic in limba aceasta a dragostei care este germana. Am iesit si m-am mai izolat cateva zile intr-o camera de hotel. M-am spalat încontinuu, am baut apa încontinuu, ca sa iasa iodul din mine. Dupa tratament, o luna m-am simtit ingrozitor. Nu ma puteam ridica de pe canapea, dormeam încontinuu, eram slabita si nu stiam cand era zi sau noapte.

Acum sunt bine. Ma bucur ca tratamentul meu nu m-a afectat fizic, nu mi-a cazut parul, cicatricea ramasa nu este deloc mare. Acum nu am voie sa raman insarcinata 12 luni, pana la urmatorul control care ar trebui sa imi spuna ca am scapat complet. Prevazatoare fiind pentru acest din urma control, am zis sa merg din timp la Parhon, sa ma programez din ianuarie pentru noiembrie. Dupa ce am ajuns printr-o combinatie de pile si asteptat la coada timp de 3 ore ca sa intru la medicul care se ocupa de tratamentul cu iod, acesta se uita peste dosarul meu si il impinge la loc catre mine: „Asa, si la mine de ce ati venit?”. Mi s-au umezit ochii instant. Nu mai eram la fel de puternica precum inainte. „Ca sa ma programez din timp pentru noiembrie…” „Veniti in august pentru noiembrie, e prea devreme” „Stiti, data trecuta nu a fost timp suficient…” „In august!”. Si uite asa, de fiecare data cand plec de la Parhon, plec plangand.

Sunt bine, sanatoasa, si fara complicatii, acum ca m-am dus in afara. De la Viena pare adesea sa vina salvarea. Am auzit ca si in Turcia au centre bune. Dar de Franta care stiti ceva? De ce este nevoie sa strabatem mii de km pentru a beneficia de tratament si pentru a capata compasiune pentru durerea noastra, cand noi tot ne-am dori atat de tare alinarea cuvintelor mamoase de acasa ale graiului romanesc atunci cand ne e mai greu? Nu am vrut sa plec, dar vedeti si dumneavaostra… nu am avut de ales. Nu ma plang totusi, pentru ca eu am putut pleca. Dar ce facem cu restul dintre noi? Cei care stau in spitale pline de infectii nosocomiale, pentru care nimeni nu isi asuma raspunderea, ba chiar cu care se lauda. „Avem tot ce ne trebuie…”, imi amintesc de la Colectiv si mi se ridica parul pe ceafa. Cum sa lasi oamenii sa moara cu bunastiinta pentru mine este un mister. Cum sa detii mecanismele sa faci o schimbare si sa nu o faci este o enigma. Aceasta detasare de empatie, de responsabilitatea celor carora le este incredintata viata noastra a devenit deja o actiune criminala a celor care sunt ignoranti. Articolul 34 din Constitutie poarta titlul “Dreptul la ocrotirea sănătăţii” si spune ca: (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat si (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Daca mai marii acestei tari au uitat aceste cuvinte, eu zic sa incepem sa le reamintim si apoi, sa ne cerem dreptul la viata.